teatrul

Oricum nimic nu are sens. Tot ce e in jurul meu e lipsit de orice urma de originalitate.
Nimic din ce ma inconjoara nu-i surprinzator, fantastic sau memorabil pentru voi, doar pentru mine lucrurile astea pot prinde culoare, si, daca stau bine sa ma gandesc, scopul meu nu e sa te fascinez pe tine, tu care nu-mi cunosti realul, tot ce ma multumeste e sa fiu eu cea fascinata.
In piesele pe care le joc se descrie tandru stilul natural pe care-l am cand vine vorba de sinceritate, iubire, prietenie. E atat de simplu sa-ti expui punctul de vedere din spatele unui personaj interpretat de tine, un mare actor fara dovezi solide. Acest lucru surpreinde mereu caracterul nostru duplicitar, lasitatea pe care o avem cand trebuie sa ne asumam consecintele faptelor noastre, cand trebuie sa ridicam o mana sus pentru parerile pe care le avem in conditiile in care toti cei din jur nu ne pot intelege alegerea.
Cand esti cuprins de teatru totul devine simplu si brusc prinzi curaj si crezi cu tarie ca tu esti cel care poate schimba lumea. Vii cu argumente, prezinti totul intr-un mod elevat, pui suflet in ceea ce faci, arzi de nerabdare sa vezi lumea cum te aclama, cum te sustine. Iar toate astea pana cand realitatea te doboara, teatrul dispare si realizezi speriat ca atitudinea pe care o ai fata de lume, fata de ceea ce te inconjoara, nu are nici cea mai mica importanta.
La sfarsit tot dezamagirea te va cuprinde, si impreuna cu dezamagirea va aparea sublim tristetea.